Note to readers: The article is presented first in English, followed by the original Romanian version.
Notă pentru cititori: Articolul este prezentat mai întâi în limba engleză, urmat de versiunea originală în limba română.
Not rushing anymore. That’s my resolution for 2026.
Jet-lagged after the holidays, I found myself awake at 5 a.m., with time—real time—to look out the window without hurry. That’s when I noticed the STOP sign at the small intersection outside. I’d never really paid attention to it from here, from the kitchen chair. I stop at it when I’m behind the wheel, hands on the steering wheel, because otherwise I’d crash or get a ticket. But now, from the kitchen chair, with a long to-do list in front of me, it took on a different meaning: learning to hit the brakes, to give myself time, to stop rushing.
I used to wake up every morning with a sense of urgency buzzing in my head—things to do, things to finish. By the end of the day, I’d barely manage to cross off two or three “urgent” items from a list of twenty. Then I’d add ten more. And not a single thought for all the other things I’d done in between—the things we rarely put on lists. Rushing didn’t help me do more; it only made me overlook a thousand small things that mattered to me.
When you rush, the chances of tripping are much higher—literally and figuratively. Not rushing means being present, paying attention to what you’re doing, enjoying what you’re doing.
I want to give myself time for the small, important things. I want to pay attention to the big, important things. I want to slow down and do things better. To learn new “tricks.” To enjoy things more. This is my attempt at normalcy in a world that constantly chases us with things to do.
I don’t want to rush brushing my teeth anymore. I want to take the time to look at my wrinkles in the mirror and give them the value they deserve. I want to savour my coffee, to really taste its bittersweet edge. I want to give my body time to wake up, to thank it for still carrying me. I want to enjoy cooking—without dropping plates and bowls—and especially enjoy eating. I want to slow down when I leave the house, to know where I’ve put my keys, my phone, my card. My stomach would be much happier without all that unnecessary stress, without eating junk standing up, in a hurry.
I don’t want to rush through my work anymore. Or through instructions. Or through waiting—for something, or someone. I don’t want to rush through my life.
I know there will still be days when I stumble. Rushed days. Days when I’m too tired to practice patience. But the kitchen, the chair, the window, and the STOP sign will be there. In the morning. With coffee.
Anul în care apăs frâna
Îmi trăiesc viața, nu mai „alerg” prin ea
Să nu mă mai grăbesc. Asta e rezoluția mea pentru 2026. Într-o stare de jet-leg după întoarcerea din vacanța de sărbători, am avut timp să privesc fără grabă pe fereastră la ora 5 dimineața. Și am văzut semnul de STOP din mica intersecție, căruia nu i-am dat niciodată atenție de aici, din scaunul de bucătărie. Mă opresc la el când sunt în scaunul șoferului, în fața volanului, pentru că altfel aș face accident sau aș lua amendă. Dar acum, din scaunul de bucătărie, cu o lungă listă de „to-do” în față, a căpătat o nouă perspectivă - să învăț să pun frână, să-mi dau timp, să nu mă mai grăbesc.
Mă trezeam dimineața cu un soi de urgență în cap, de chestii de făcut și de terminat. La finalul zilei abia dacă puteam bifa două sau trei „urgențe” de pe lista cu vreo douăzeci scrise pe ea. La care mai adăugam zece. Și niciun gând la câte altele făcusem între timp (și pe care de obicei nu le punem pe nicio listă). Graba nu mă ajuta să fac mai mult, ci doar să nu dau atenție la o mie de „mărunțișuri” importante pentru mine.
Când te grăbești, probabilitatea de a te împiedica e mult mai mare – la propriu și la figurat. Să nu te grăbești înseamnă să fii prezent, să dai atenție la ceea ce faci, să te bucuri de ce faci.
Vreau să îmi dau timp pentru toate lucrurile mici și importante pentru mine. Vreau să dau atenție lucrurilor mari și importante pentru mine. Vreau să încetinesc ritmul și să fac mai bine. Să învăț „trucuri” noi. Să mă bucur mai mult. E încercarea mea de normalitate într-o lume în care suntem hăituiți de „chestii de făcut”.
Vreau să nu mă mai grăbesc să mă spăl pe dinți, vreau să-mi dau timp să-mi privesc ridurile în oglindă și să le dau valoarea pe care o merită, vreau să-mi savurez cafeaua și să-i simt gustul bun-amărui, vreau să-mi dau timp să-mi dezmorțesc corpul și să-i mulțumesc că încă mă susține, vreau să-mi dau timp să mă bucur când gătesc (fără să scap din mână farfurii și castroane) și mai ales când mănânc, vreau să-mi dau timp să mă focusez când plec din casă să știu unde mi-am pus cheia, telefonul, cardul... Stomacul meu ar fi mult mai fericit fără emoțiile astea inutile și fără mâncatul de porcării în picioare și pe grabă.
Vreau să nu mă mai grăbesc când îmi fac munca, când citesc instrucțiuni sau când aștept ... ceva sau pe cineva. Vreau să nu mă mai grăbesc să îmi trăiesc viața.
Sunt sigură că vor mai fi zile în care mă voi împiedica. Zile grăbite. Zile în care voi fi prea obosită să-mi exersez răbdarea. Dar bucătăria, scaunul, fereastra și semnul de STOP vor fi acolo, dimineața, la cafea.